Un episod din comunism, prin perspectiva bunicului meu, Vasile G. Gâlmeanu

Viața a făcut în așa fel încât nu l-am cunoscut pe bunicul din partea tatălui. Existența lui a fost mai mereu o enigmă pentru mine. Sigur că știu povești de la tatăl meu, sigur că mai am și niște informații de la unchi sau veri, dar realitatea este că, în afară de două fotografii, mi-a fost un om total necunoscut. Nici nu avea cum să fie altfel, pentru că a murit cu 18 ani înainte să mă nasc eu, suficient timp încât, mai ales când am ajuns la vârsta la care să înțeleg ceva din poveștile lui, chiar și pentru tata bunicul devenise o amintire mult prea difuză. A murit tânăr, la doar 61 de ani, în condiții de sănătate precară, datorate regimului comunist român.

Știam că a fost arestat și a stat pentru un timp în penitenciarele comuniste, știam și motivul, anume pentru că se întâmpla să fie un țăran bogat, chiabur cum ar veni, dar nu știam detaliile.

Nu știu de ce (poate maturitatea vârstei, sau poate poveștile neîncheiate și informațiile lipsă) mi-a încolțit în minte o idee: să văd dacă există un dosar în arhiva Securității Statului, din care să pot afla mai multe despre el. N-am avut în gând să aflu doar detaliile legate de arestare, ci și lucruri personale, informații pe care nu mai aveam de unde să le aflu, pentru că și tata a murit cu mult timp înainte să ajung eu la vârsta marilor întrebări.

Zis și făcut. Am contactat CNSAS, am văzut de ce acte am nevoie, am depus cereri și am așteptat. N-am așteptat puțin, ci mult, poate vreo 8 luni, dar fiecare zi de așteptare a meritat, pentru că CNSAS a descoperit nu mai puțin de 400 de pagini despre bunicul meu, împrăștiate în vreo 6 dosare.

Am citit tot ce aveam de citit, m-am întristat și m-am bucurat, iar acum simt că ar fi bine să las o urmă și pe aici, prin măruntaiele internetului, în așa fel încât povestea bunicului meu să fie spusă, să nu rămână doar în dosare și în întunericul arhivelor de mult uitate.

Bunicul s-a născut în satul Dealu Mare, comuna Buciumeni, Dâmbovița, în anul 1899, unde a și trăit toată viața. De fapt, s-a născut într-un sat numit Țâța, dar căruia comuniștii i-au schimbat denumirea în Dealu Mare (probabil pentru că Țâța suna mult prea obscen în urechile fine ale autorităților de atunci). Bunicul nu a fost un om educat, avea vreo patru clase, ca la țară, dar școala vieții o avea, așa că a agonisit avere. Printre altele, el deținea magazinul satului, două case de locuit și vreo 23 de hectare de teren (livezi, păduri, islazuri și fânețe).

În procesul-verbal al dosarului 259/950 al Direcțiunii Securității Poporului Pitești și al Tribunalului Militar Brașov, bunicul a fost prezentat în felul următor:

“Gâlmeanu Gh. Vasile, index Nr. 1, născut în anul 1899 August 4, în comuna Tăța jud. D-vița, fiul lui Gheorghe și Manda, de profesie agricultori chiaburi, căsătorit cu 4 copii carte știe 4 cl. primare, serviciul militar satisfăcut în Reg. 2 Jand. cu gradul de serg. în trecut a făcut politică P.N.T. în prezent neîncadrat, avere posedă 46 pog. teren arabil și pădure, originea socială fiu de chiaburi, cu domiciliul în comuna Tăța jud. Dâmbovița.”

Totul a început prin 1926-1928, ani în care bunicul, așa cum a declarat în fața sublocotenentului de securitate N. Terceanu, a vrut să își deschidă un magazin de băuturi. Pentru a primi autorizația, autoritățile de atunci i-au cerut să se înscrie în Partidul Național Țărănesc (PNȚ), lucru pe care l-a și făcut. În scurt timp a devenit șeful filialei PNȚ din sat și a dus activitate politică în sprijinul partidului.

În 1938, Carol al II-lea a interzis partidele politice prin decret regal, inclusiv PNȚ, iar bunicul și-a încetat activitatea politică. Totuși, după 23 august 1944, pentru o scurtă perioadă, până în 1947, partidele au redevenit legale, ocazie cu care se reînființează și PNȚ. În contextul ăsta, bunicul își reia activitatea politică în cadrul partidului.

La alegerile din 1946, bunicul a făcut campanie electorală pentru PNȚ în sat. Alegerile au fost pierdute, câștigate de comuniști, iar bunicul a susținut deschis că rezultatul a fost viciat, lucru care, cum știm azi, a fost real. În 1947, PNȚ este scos din nou în afara legii, iar bunicul își încetează pentru a doua oară activitatea politică. Dosarul 259/950 relevă acest episod așa:

“Cu ocazia alegerilor din 1946, a dus (n.a. Gâlmeanu Gh. Vasile) propagandă PNT în rândul populației, iar cu ocazia rezultatului ce a fost dat la alegeri s’a manifestat nemulțumit comentând că voturile au fost furate, iar alegerile n’au fost libere.- A continuat activitatea P.N.T. până când partidul a fost desființat, după care fiind desorientat și-a întrerupt un timp activitatea P.N.T-istă și aceasta până în luna Ianuarie 1949, când în urma celor ascultate la posturile de radio Londra și Vocea Americei, a hotărât să mai găsească câteva elemente foste țărăniste și nemulțumiți ca împreună cu aceștia să reorganizeze un grup subversiv Manist.”

Așa cum înțelegem mai sus, în 1949, nemulțumit de activitatea guvernului și a comuniștilor din regiune, bunicul decide să reactiveze o parte dintre foștii colegi din partid, cu scopul de a crea o opoziție față de guvern și comunism. Dintr-un alt pasaj al dosarului reiese că un moment determinant pare să fi fost decizia de a-i elimina din participarea ședințelor Cooperativei Agricole pe cei considerați chiaburi, adică țăranii cu avere, lucru care a generat proteste din partea lui.

În august 1949 a fost arestat, împreună cu doi colegi, atât pe baza unor filaje ale Securității, cât și pe baza unor declarații și reclamații trimise de săteni. Acuzațiile au fost diverse, de la uneltire împotriva orânduirii, la chiaburism, speculă și altele. Odată cu arestarea acestui grup, alți șapte oameni au fost puși sub supraveghere, fără să fie arestați.

În naivitatea lui, bunicul a crezut sincer că americanii vor veni și că rușii vor fi alungați. Ascultând Radio Londra și Vocea Americii, impresia lui a fost că un război nou este aproape și că România va fi eliberată de sovietici. Război a fost, dar mult prea “rece” pentru a schimba situația României de atunci. În dosar, pasajul relevant sună așa:

“Pela jumătatea lunei Februarie din nou s’au întâlnit în ședință unde la fel au discutat ce măsuri să ia pentru a se reorganiza cât mai bine, […] iar Gâlmeanu Vasile le-a arătat că țărănimea este de partea lor, din partea căreia va avea tot sprijinul, dându-le instrucțiuni să treacă la propagandă antidemocratică și lansare de svonuri alarmiste. După această ședință a început să-și desfășoare propaganda antidemocratică, arătând populației cu care venea în contact că trăiau mai bine cu țărăniștii și că în curând are să se facă un rasboiu, iar țăranilor – pe care-i avea la lucru cu ziua – le spunea, căutând să-i convingă, că regimul actual are să le dea mâncare cu porția, că la Cooperative nu se aduce nimic și că mult mai bine era înainte pe timpul țărăniștilor, că li se aduceau de toate.”

Un alt episod este descris așa (citat din dosarul de securitate):

Prin luna Maiu a.c. întâlnindu-se cu numitul V.I. s’a exprimat față de acesta că a ajuns să nu mai fie sigur de avutul lui, deoarece tot ce are bun poporul nostru, Guvernul îl trece în străinătate (U.R.S.S.) și în schimb nu aduce nimica, spunându-i că mai bine era pe timpul țărăniștilor, întrucât avea de toate și ca daca o să continue așa o să ajungă rău de tot, însă vor veni americanii cu aviația și atunci va vedea el pe unde scot comuniștii cămașa.

Un alt proces-verbal mai spune și următoarele:

Altădată prin luna Iunie a.c. s’a exprimat față de M.M. că o duce greu de tot, deoarece este forțat de Guvern la fel de fel de colecte, dar nu o sa dureze situația aceasta mult întrucât vor veni Americanii care vor înlătura pe comuniști dela putere.

[…] cu ocazia adunărilor ce se făcea la Căminul Cultural, căuta să pună întrebări de așa natură, încât în sală să producă neîncrederea populației în cele ce erau spuse de către oamenii partidului.”

Sunt interesante și niște declarații ale unor martori ai acuzării, care îl descriu pe bunicul în felul următor (citat din dosarul de securitate):

„Știu că în trecut a fost negustor, fost țărănist. În prezent nu a fost în nici-un partid democrat, este dușman al regimului de astăzi, căutând să agite populația contra regimului actual, spunând că Guvernul dă toate bunurile Rușilor și în partidul de azi sunt înscriși numai nenorociții și pungașii și că n’o să mai fie mult și o să scăpăm și de ei că în curand se va începe răsboiul și toate bunurile care le-a luat comuniștii și le-a dus peste graniță la Ruși, are să le plătească cu viața lor. Știu că umbla în opinci și spunea la lume prin sat, când era întrebat de ce se poartă așa, se poartă datorită regimului actual, fiindcă poartă tot poporul desculț și desbrăcat și nu mai este ca pe timpul țărăniștilor să aibă lumea de toate.”

În urma faptelor descrise, precum și a dosarului întocmit de către Securitate, bunicul, în calitatea sa de organizator (alături de cei doi), a fost depus la Penitenciarul Pitești, unde a rămas în arest preventiv, fără proces, până în septembrie 1950, când a fost mutat pentru încă trei luni la Penitenciarul Brașov (Orașul Stalin la vremea respectivă), în așteptarea trimiterii în judecată.

Procesul efectiv a avut loc la 22 noiembrie 1950, la Tribunalul Militar Brașov, și pare că a durat o singură zi. Sentința a fost de 6 luni închisoare, 5000 lei amendă penală și 1000 lei cheltuieli de judecată. Singurul motiv oficial care a rămas în picioare a fost “răspândirea de știri false” si “instigare publică”, acuzațiile mai grave de “reorganizare a unui grup manist subversiv” sau “activități cu caracter manist în rândul maselor” nu au fost reținute. Din acte reiese că, la pronunțarea sentinței, el a fost practic eliberat, pe logica faptului că își executase deja pedeapsa prin arestul preventiv, care fusese oricum de câteva ori mai lung decât condamnarea primită.

Dar eliberarea nu a fost chiar finalul. În aceeași zi, 22 noiembrie 1950, imediat după sentință, grupul a fost arestat din nou pentru neplata amenzilor, cu propunere de executare a încă 50 de zile de închisoare, pentru echivalarea sumei de 5000 lei. Amenzile au fost plătite pe 5 decembrie de către bunicul și pe 13 decembrie 1950 de către ceilalți doi, deci decembrie 1950 pare data efectivă a eliberării.

Eliberarea, bineînțeles, nu a însemnat chiar libertate totală. În dosarele Securității există cel puțin un document datat 1956, în care Securitatea se interesa de domiciliul foștilor inculpați, ceea ce sugerează că bunicul a rămas în atenție și după episodul condamnării. Tot în direcția asta, el apare menționat și într-un registru special MAI cu calitatea de “chiabur de gradul 6”, gradul maxim, rezervat celor considerați cei mai înstăriți.

Ca o concluzie, bunicul a stat arestat în jur de 490 de zile, adică un an și patru luni, în mare parte în arest preventiv, fără proces. Procesul a avut loc, dar mai degrabă ca să se constate, formal, că pedeapsa fusese deja executată prin arestul preventiv.

Într-un final, bunicul a murit la 3 octombrie 1960, îmbolnăvit în sistemul de detenție și cu averea confiscată. Totuși, detaliile din dosar îl conturează ca pe un deținut politic și ca pe un om care s-a opus, pe cât a putut, regimului comunist. Sigur că nu s-a comparat cu Iuliu Maniu, decedat în închisoarea de la Sighet în urma unei detenții brutale, sau cu Corneliu Coposu, care a petrecut 17 ani în închisorile comuniste, din care 9 ani în arest preventiv, fără proces, dar bunicul meu și-a jucat, așa cum a știut el mai bine, rolul mărunt de șef de filială de sat al PNT, apărându-și, așa cum a putut, avuția agonisită de o viață și susținându-și liber ideile și convingerile. Cred și că nu a știut la ce anume se înhamă. Probabil că Securitatea Statului nu își crease încă renumele, iar regimul comunist nu apucase să arate cât de periculos putea fi pentru cei care aleg să se exprime liber.

Așa cum spuneam, din păcate nu am avut ocazia să îl cunosc pe Gâlmeanu Gh. Vasile, regimul comunist mi-a luat această ocazie, dar, de fapt, am primit mai mult decât speram, în termeni de mândrie personală.