Dacă ar fi să mă întrebe cineva care au fost cele mai spectaculoase top 10 repere fotografice din cariera mea, cred că aș fi foarte tentat să includ și proiectul Spioni de Ocazie în această listă. Uriașa serie de fotografii pe care am realizat-o pentru acest film documentar a fost pentru mine o experiență fără precedent care mi-a întărit încă o dată convingerea că fotografia este un instrument de expresie vizuală extraordinar.
În cazul în care nu știți deja, Spioni de Ocazie este un film documentar realizat de Oana Bujgoi Giurgiu, cu un subiect legat de un episod al celui de Al Doilea Război Mondial, mai exact din primăvara anului 1944, atunci când biroul serviciului secret MI5 din Cairo a decis recrutarea unor posibili spioni pentru organizarea unei evadări dorite a unor prizonieri de război din Europa de Est. Filmul a fost produs de Libra Film, avându-l că producător pe Tudor Giurgiu, iar printre actorii filmului se numără și Paul Ipate.
Totul a început cu propunerea Oanei Bujgoi Giurgiu, regizoarea filmului, care a venit undeva prin 2017. Dorința Oanei, aflată cu filmul în dezvoltare, cu o parte din enormă muncă de documentare deja făcută, a fost să ilustreze documentarul nu cu imagini video, ci cu o succesiune de fotografii. Tema propusă de ea a fost să reconstituim vizual unele dintre scenele cheie descrise de documentele vremii, lucrând în regim cinematografic, dar înregistrând imagini nu cu o camera de filmat, ci cu un aparat de fotografiat, lucrând cu actori, locații, costume recuzită și scenografie specifică epocii în care se desfășoară acțiunea filmului, anii ’40-’50. În direcția asta, Oana mi-a spus că are o cantitate enormă de material documentar, printre care mărturii scrise sau documente oficiale ale vremii, dar nu și fotografii. Practic ea avea acces la un munte de acte și documente, dar doar la câteva poze sau secvențe video ale vremii.
Probabil Oana, știind că am o carieră fotografică suficient de amplă încât să fie convinsă că știu să țin un aparat de fotografiat în mâna, dar cunoscând și faptul că am o preocupare destul de clară către fotografia de document și de arhivă (vedeți proiectul Muzeul de Fotografie, precum și imaginile pe care le-am adunat acolo), m-a identificat că fiind un bun candidat pentru “postul” de director de imagine al documentarului pe care dorea să îl realizeze. Evident că am acceptat imediat, nu aș fi avut cum să refuz o astfel de oportunitate.
Concret, rolul meu, în calitatea de director de imagine al filmului, a fost să ilustrez fotografic scenele pe care regizorul le documentase în prealabil. Adică să îmi imaginez și să realizez, compozițional vorbind (lumină, incadratură, compozitie, maniera vizuala, etc), situațiile pe care Oana și le dorea prezente în filmul ei. Practic rolul meu, așa cum se întâmplă în cazul oricărui DOP, a fost de transformare a unor scene descrise în scenariu, în produse vizuale bune de montat și de transformat într-un film.
Exact asta am și făcut în 10 zile de “filmare” distribuite începând cu vara lui 2017 și terminând prin ianuarie 2020, zile în care am realizat peste 48000 de imagini. Am avut actorii potriviți (un casting impecabil, care e demonstrat la sfârșitul filmului unde există o comparație actor-persoanj real), costumele de epocă, un tramvai funcțional al vremii (pe care l-am plimbat pe străzile Oradei), decoruri, arme, automobile și camioane, locații, recuzită și tot ce mai trebuie. Am fotografiat în București, în Oradea, prin munți ardeleni și pe câmpuri teleormănene.
Dintre cele 48000 de imagini, aproximativ 2000 chiar întră în film și compun cam 80% din material, alături de fotografii sau secvențe video document (imagini originale ale vremii) și câteva mărturii-interviuri. Imaginile mele au fost montate magistral de către Letiția Ștefănescu, alături de multe efecte de sunet realizate de Sebastian Szemlye, într-un pachet omogenizat de muzica lui Matei Stratan. Chiar si pentru mine, chiar daca știam contextul, a fost o surpriză extraordinară atunci când am văzut montajul final. Succesiunea de imagini, alături de efectele sonore, m-au făcut să uit rapid că priveam fotografii. Combo-ul fotografii, montaj și sunet, produce senzația de cinetică, de “mișcare”, chiar și în cazul unor poze “statice”, lucru pe care îl consider minunat.
Filmul a avut premiera în cadrul Transilvania Internațional Film Festival (TIFF) 2021, dar a fost proiectat și în cadrul Astra Film Festival 2021 (unde a fost premiat cu “mențiune specială”), TIFF Oradea 2021, respectiv Cinefest Miscoloc Film Festival 2021 (Ungaria). Pelicula a avut premiera de gală în București, la 27 aprilie 2022, într-una din sălile Muzeului Național de Artă al României și a intrat apoi în rețeaua de cinematografe românească la 29 aprilie 2022.
În film joacă, printre alții: Paul Ipate, Ilinca Hărnuț, Daniel Achim, Dragoș Hulubă, Mihai Niță, Luminița Mihai, Ioan Paraschiv, Cristian Hordilă, Sandu Ilie, Elena Stanciu, George Bîrsan, Andrei Gîjulete, Marius Bălănescu, Claudia Droc, Tudor Pîrvu, Daniel Haralambie, Secere Valentin, Horaţiu Sermăşan, Paul Markovitz, George Remeş și Geo Dobre, iar echipa filmului are următoarea componență: Oanei Bujgoi Giurgiu, regie și producție, Alex Gâlmeanu, imagine, Tudor Giurgiu, producător, Bogdan Crăciun, producător executiv, Raluca Pascu, scenografie, Nicole Cârnu, costume, Letiția Ștefănescu, montaj, Matei Stratan, compoziție muzicală și Sebastian Szemlye, efecte de sunet.