Casa familiei Bossa din Strada Filaret nr. 73 - Bucuresti in iunie 1927

“Villa Bossa” nu este chiar o vila in adevaratul sens al cuvantului, cel putin nu dupa criteriile Bucurestiului interbelic. Este o casa obisnuita, este frumusica, curata, decenta dar mai ales iubita. Dl. Bossa, neamt de origine, a facut probabil eforturi serioase sa o construiasca. Si este mandru, arata asta in poarta intredeschisa. S-au adunat pentru o fotografie. Nu au uitat pe nimeni: el, sotia cu copilul, femeia ce ingrijeste, pisica alba si… casa. Da, casa.

Cladirea pozeaza si ea, are acelasi rang, sunt umar langa umar, sunt o familie. Au chemat un fotograf special pentru asta, au vorbit la Foto Venus, au vrut sa trimita o carte postala lui Lotto Schulze tocmai in Berlin. Pare mai potrivit asa, o simpla vedere ar fi fost impersonala.

Familia Bossa

A trecut timpul, a venit razboiul cu toate nenorocirile lui. Au venit comunistii si au nationalizat cat au vazut cu ochii. Probabil Dl. Bossa a fost nevoit sa plece dar casa a ramas. Comunistii au impartit-o oamenilor muncii. A supravietuit cumva, i-a fost greu neingrijita si neiubita. A rabdat multii ani de comunism in praf si degradare, a rabdat si a sperat. Revolutia a adus multe lucruri bune dar nu si pentru ea. A primit termopane albe si un gard opac de tabla ieftina. Dezbracata de mindrele-i ornamente a fost ponosita cu o tencuiala peticita. I-au crescut anexe malformate, tevi si cabluri ciufulite. Praful si degradarea s-au transformat in trauma si mutilare.

"Villa Bossa" a supravietuit mai bine de 82 de ani. Ranita si mutilata, este inca in picioare.

“Villa Bossa” este doar o casa modesta. Drama ei insa este reprezentativa pentru un oras intreg. Aproape fiecare cladire din Bucuresti are o poveste asemanatoare. Suferintele prin care trec vechile noastre case sunt cutremuratoare. Sub ochii nostri indiferenti se intampla crime, mutilari, torturi si exterminari. Casele sunt vii, traiesc si simt. Au nevoie de iubire.

Am primit zilele trecute inca o fotografie interesanta din Bucurestiul anilor 1920, imagine ce intra cu succes in colectia mea personala. Realizata de Vaum I. Ioan, fotograf ce avea atelierul pe Aleea Pascani Nr.8, fotografia prezinta un incendiu ce a avut loc la “Palatul societatii Agricola” (Blocul Prager, asa cum este mentionat in unele documente) in 20 mai 1927.

Imaginea este realizata dintr-un loc situat undeva intre Magazinul Victoria si Hotelul Francez (Lafayette). Cladirea din dreapta imaginii, in planul apropiat, este Hotelul Francez iar in mijlocul imaginii observam Cladirea CEC.

Hotelul Francez nu mai exista azi. Din informatiile pe care le am se pare ca cazut la cutremurul din 1940. Terenul a ramas neconstruit pana in anii 90 cand a fost rdicata cladirea Bancorex. Este interesant ca hotelul se afla intr-o oarecare stare de paragina (sau poate renovare), in fotografie se vad barnele de lemn ce sustin parterul. Tot la parter se afla si Beraria Varful cu Dor, una din berariile celebre ale orasului.

Alaturi de hotel se aflau Galeriile Lafayette (Magazinul Victoria de azi), primul super magazin al Bucurestiului. Copiat dupa fratele mai mare din Paris, “mall-ul” a fost cat se poate de “la moda” in anii dintre cele doua razboaie. Academicianul Constantin Balaceanu-Stolnici vine cu o marturie interesanta, ce creioneaza atmosfera acelor vremuri:

“Cum veneam de la Stolnici ne odihneam putin si apoi, cu o birjã, porneam prin oras. În general primul drum îl fãceam coborând pe Calea Victoriei pânã la marele magazin Galleries Lafayette, care fusese construit în stil art nouveau parizian si imita marele magazin cu acelasi nume din capitala francezã. Fusese ridicat în locul vestitei librãrii, papetãrii si legãtorii de cãrti Socec, de cãtre proprietarul acesteia, un domn Schwartz, extrem de simpatic, care multi ani l-am întâlnit pe hipodromul Jokey-Clubului Bãneasa, unde îsi alerga caii. Galeriile Lafayette, care au fost primul mare magazin universal modern – ceea ce francezii numesc grande surface – din România, au fost lansate cu o publicitate extraordinarã. Ziarele, revistele, radioul, cinematografele erau pline cu anunturi publicitare, iar pe strãzi afisele se însirau pretutindeni. Chiar si Cãile Ferate îi fãceau o reclamã nemaiîntâlnitã. Astfel, când intrai cu trenul în Bucuresti, tot parapetul din stânga, de la Chitila pânã în Gara de Nord, era acoperit cu afisele faimoaselor galerii, astãzi ocupate de Magazinul Victoria de lângã Politia Capitalei, în fata Bisericii Zlãtarilor.
Galeriile Lafayette erau pentru noi o adevãratã institutie, cu vitrinele sale strãlucitoare, cu interioarele luxoase pardosite cu marmurã, cu etalãrile de mãrfuri ispititoare, cu lampadarele intens iluminate si cu personalul amabil, zâmbitor (nu ca astãzi, mitocãnesc si îmbufnat). Ne amuza si liftul, în care intrau peste zece persoane, pânã când o tragedie ne-a fãcut sã-i preferãm scãrile. Un copil neastâmpãrat si curios si-a bãgat capul printre gratii în cusca liftului, unde cabina l-a smuls si sfãrâmat. Ulterior, magazinul a trebuit sã închidã cu panouri de cristal cusca respectivã.
Cum era si firesc, atractia principalã era raionul de jucãrii care ne fascina prin diversitatea si bogãtia lui. Jucãrii de plastic nu existau încã. Erau pãpusi cu capete splendide de portelan sau mai obisnuite de celuloid, erau masini minituarizate din metal, soldati de plumb sau mucava în uniforme si cu armamentul necesar. Erau trenuri electrice de toate felurile, mingi, avioane de celuloid care zburau gratie unei elice ce se învârtea printr-un elastic rãsucit, lanterne magice cu imaginile necesare si chiar aparate de proiectat filme de scurtmetraj cu manivelele lor, era tot ceea ce fantezia unui copil al epocii îsi putea dori.”

Text reprodus din Revista Arges Nr. 27 (258) – 12.2003 (sursa)

Revenind la incendiul din 1927 si privind fotografia cu atentie, descoperim cateva detalii interesante. Poate cea mai interesanta este atat prezenta armatei cat si organizarea de la locul evenimentului. Cordonul de militari prezenti in partea de jos a imaginii ce actioneaza pentru mentinerea curiosilor la o distanta de siguranta, de exemplu.

Un alt lucru interesant este doamna “Chanel like” din stanga-centru-jos a imaginii, ce se plimba nestingherita dincolo de cordonul de soldati. Sau personajele masculine la fel de elegante ce se inghesuie in dreptul masinii din spatele ei.

Nu pot sa nu remarc multitudinea de palarii albe identice pe care majoritatea domnilor le poarta si nici faptul ca toata lumea, fara exceptie, are capul acoperit.

Si nu in ultimul rand, sunt de remarcat masinile si echipamentele pompierilor aflati in stanga cladirii Agricola. Poate cea mai interesanta masinarie este cea din centrul detaliului, un fel de rezervor sau pompa de apa pe roti de trasura.

Ioan Vaum nu a fost singurul fotograf al evenimentului, pe internet circula o alta fotografie realizata de la nivelul solului si cronologic mai devreme, inaintea sosirii armatei. Fumul si flacarile sunt ceva mai mici iar curiosii ceva mai aproape. Pe de alta parte, fotografia lui Vaum are mai multe calitati artistice. Este remarcabila inspiratia fotografului de a folosi o incadratura larga ce sa puna in valoare atat amploarea incendiului (prin valorificarea coloanei dense de fum) cat si atmosfera de la fata locului prin reactia multimii.

Cladirea Agricola (Prager) a supravietuit incendiului, ea se afla in picioare chiar si in zilele noastre.

sursa imagini conexe

Daca pentru voi semaforul este un cosmar, aflati ca el terorizeaza orasul de aproape optzeci de ani. La anul trebuie sa uram la multi ani pentru ca in 1929 a fost instalat primul dintre ele. Fotografia reprezinta un varf de tehnologie. Nici mai mult nici mai putin decat primul semafor electric instalat in Bucuresti. Fiind o noutate, ea avea nevoie de paza asa ca rolul politistului nu a fost complet eliminat.

Pentru cei ce vor sa identifice locatia, este vorba de intersectia Calea Victoriei cu Bulevardul Elisabeta iar pe fundal se vede Hotelul Bulevard.

Fotografia este realizata in 1929 de Nicolae Ionescu iar originalul imaginii se afla in arhiva Academiei Romane.

[sursa]

Unul dintre cei mai cunoscuti fotografi din perioada interbelica este Nicolae Ionescu (1903 – 1975). Pe cat de cunoscut atunci, pe atat de necunoscut azi. Marele merit al lui Ionescu este fotografia- document pe care a realizat-o in decursul vietii. Fascinantul Bucuresti al anilor 20 – 30, amintirea “micului Paris” este pastrata inca vie prin fotografiile lui. Cazut in dizgratie in perioada comunista, el ramane un necunoscut publicului si in prezent. Multe dintre fotografiile lui care circula astazi sunt publicate in diferite albume sau se gasesc pur si simplu pe internet, dar de cele mai multe ori lucrarile nu sunt semnate, frumusetea fotografiilor neaducand nici un fel de glorie fotografului.

In perioada comunista i-a fost imposibil sa isi gaseasca de lucru din cauza statutului de persoana non grata. A reusit o perioada sa supravietuiasca prin vanzarea de fotografii. El a murit in 1975 iar dupa moarte, sotia lui, Constanta Ionescu, a fost nevoita sa vanda intreaga colectie (printuri si negative pe sticla) catre Libraria Municipala ce la randul ei a cedat-o Academiei Romane.

Nicolae Ionescu si sotia lui Constanta.

Mai multe informatii despre Nicolae Ionescu gasiti aici.