Trecutul și prezentul prin obiectivul fotografic

Hotel ContinentalSunt puține lucrurile care refuză să se lase marcate de trecerea timpului. Și nu e vorba că aleg să stea pe loc, ci pur și simplu rămân fidele valorilor și tradiției din care s-au născut. Ele găsesc o modalitate de a evolua ca formă, poate spre a păcăli timpul, dar în esență rămân aceleași. Uită-te, de exemplu, la o sticlă de Jack – e singurul lucru care s-a schimbat la whiskey-ul Jack Daniel’s în 150 de ani. Timpul a trecut dar tradiția de a face whiskey-ul din Lynchburg a rămas la fel.

Sunt însă și lucruri pe care timpul nu le iartă. Bucureștiul, de exemplu. Un oraș care, în oglindă cu trecutul său, ne arată că a reușit să păstreze doar câteva dintre însemnele istoriei sale, însemne care ne vorbesc mai ales atunci când suprapunem vizual trecutul cu prezentul.

Farmecul de altădată

Te invit în mașina fotografică a timpului. Ne întoarcem cu un secol în urmă. Ne aflăm

în fața Grand Hotel Continental, la intersecția Calea Victoriei cu Ion Câmpineanu, în ceea ce se numea la acea vreme Piața Teatrului (Teatrul Național aflându-se în apropiere). Suntem undeva în jurul anului 1910 și vedem, probabil, unul din puținele repere ale capitalei rămas aproape neschimbat în timp.
Hotel Continental
Locul are o istorie interesantă, actualul hotel fiind construit la 1884 pe temelia fostului Grand Hotel Broft, celebru în secolul 19 și frecventat de diplomați și negustori (prințul Napoleon a locuit la Broft în timpul unei vizite oficiale, negustorul Jobin – din pricina căruia pălăria înaltă franțuzească încă se mai numește „joben” în România – a fost și el cazat aici, iar Osman Pașa, conducătorul trupelor otomane, a fost reținut de autorități chiar în apartamentul 104, înainte de a fi deportat în Rusia).

La nivelul străzii, hainele purtate de trecători, specifice vremii, și magazinele de lux, bogat decorate, aflate la parterul hotelului, ne descriu o scenă ce pare ruptă dintr-un film de secol 19. Firmele “Fourrures” (blănuri) și “Georges Becker – Objets de Luxe” ne spun foarte clar că ne aflăm într-o zonă frecventată de oamenii cu stare ai orașului. Clădirea hotelului o găsim aproape neschimbată, excepție făcând câteva ornamente de la nivelul acoperișului și elementele decorative ale prăvăliilor de la parter. Regăsim și piatra cubică ce pava Calea Victoriei și, la o privire atentă, observăm inclusiv șinele de tramvai ce mergeau spre strada Ion Câmpineanu.

Amintirea fotografică a unor povești de cărămidă
Imaginația ne poartă pe drumul dintre fotografii. Stăm acum chiar în Piața Teatrului, mai exact la intersecția Calea Victoriei cu Ion Câmpineanu, așa cum arăta ea în 1936. Nimic din ceea ce vedem în fotografia de arhivă nu mai există astazi, nici măcar o cărămidă. Cadrul nostru este concentrat pe intrarea teatrului și îi putem observa detaliile arhitecturale de influență barocă. Cladirea a fost finalizată în anul 1852 de către arhitectul vienez Heft, pe locul fostului Han Câmpinecii, însă nu a reușit să supraviețuiască celui de-al doilea război mondial, fiind grav avariată în 1944. Nu vă lăsați păcăliți de imaginea recentă, ceea ce vedem în fotografia de astăzi este doar o replică recentă, realizată prin anii 2000. Dar chiar și așa, este un exemplu bun de urmat în ceea ce privește recuperarea identității Bucureștiului.

Piata TeatruluiPrezența trăsurii în fotografia veche nu este nici întâmplătoare, nici de decor. Piața Teatrului reprezenta o populară stație de trăsuri ce funcționau asemănător taxiurilor moderne.

Un alt detaliu, în fundal, în dreapta Teatrului, este o clădire dispărută astăzi și înlocuită cu un bloc de locuințe de tipul celor art-deco realizate în perioada interbelică.


Un simbol iertat de timp

Privim acum o altă clădire reprezentativă a Bucureștiului – Palatul Cercului Militar, inconfundabil pentru orice locuitor al capitalei. La o comparație cu anul 1936, constatăm edificiul aproape neschimbat, în mare măsură în forma autentică. Singura schimbare notabilă se înfățișează la nivelul treptelor monumentale de la intrare, cele de astăzi fiind mai late și usor simplificate. De asemenea, forma fântânii Sărindar e schimbată și ea, cea de astăzi fiind realizată într-un mod ce nu mai respectă identitatea locului. Lucrul mai puțin cunoscut este că această clădire a fost construită pe locul ocupat până la 1893 de biserica Sărindar, demolată dupa ce a fost avariată de cutremure și de o degradare excesivă. Clădirea Cercului Militar a fost finalizată în 1911, într-un stil neoclasic francez, de către arhitectul Dimitrie Maimarolu, dar a fost inaugurată oficial abia după 12 ani de la construcție, întârziere datorată unor evenimente din primul război mondial.
Cercul Militar
Imposibil de ratat, mașina din prim plan, cu siguranță dorită de orice colecționar, este un Ford Model A, producție 1930. Iar la nivelul străzii putem observa câțiva pietoni îmbrăcați tipic anilor 30, desprinși parcă dintr-un film clasic cu gangsteri.

În curtea Cercului Militar, urcând pe scările de la intrare, se află terasa Piccadilly, un local celebru al zonei. Interesant este că inscripția din dreptul fântânii Sărindar spune “Piccadilly”, iar inscripțiile de pe micile blazoane prezente pe frontul clădirii, la parter, spun “Picadily”, probabil ambele forme de scriere fiind acceptate.

Schimbare versus dispariție
Ne aflăm pe Calea Victoriei, privind către Muzeul de Istorie al României, pentru a realiza o comparație cu ce se întâmpla aici în anii 40. Clădirea din centrul imaginii e ușor de recunoscut, dar în acei ani i-am fi spus Palatul Poștelor, pentru că a fost construită cu acest scop. Și dacă tot a venit vorba, e bine să menționăm că această impunătoare clădire a fost finalizată în anul 1900 de arhitectul Alexandru Săvulescu, într-un stil neoclasic, asemănător cu cel al Hôtel des Postes din Geneva. Poșta centrală a capitalei a funcționat aici până în 1970, iar din 1972, după o renovare specifică, spațiul a fost preluat de Muzeul de Istorie. Clădirea a rămas destul de bine conservată în timp (cu excepția unor ornamente aflate la baza cupolelor), lucru rar în peisajul bucureștean, unde alterarea și simplificarea clădirilor istorice a fost și a rămas o obișnuință.
Palatul Postelor
Privind către latura dreaptă a imaginii de arhivă, observăm unul dintre lucrurile probabil surprinzătoare. O întreagă clădire, de o construcție eclectică, bogat ornamentată, este dispărută astăzi. În fotografia de epocă, chiar dacă imaginea nu este de cea mai bună calitate, putem spune că privim ceea ce pare a fi o construcție deja dezafectată – ferestrele de la mezanin par a fi acoperite cu niște placaje, parterul clădirii pare dezgolit de orice fel de ferestre, iar etajul nu prezintă vreo formă de activitate. Privind cu atenție, putem descifra destul de clar firma pe care scrie “Telefoane”, probabil o fostă caserie a Societății Române de Telefoane, cum probabil se numea la acea vreme. Chiar și așa, acest spațiu nu prezintă vreo activitate specifică. Probabil afectată de cutremurul din anul 1940, clădirea va avea să dispară cu totul, undeva după anii 1960, lăsând loc sistematizării moderne a Căii Victoriei, mai lată astăzi decât atunci. Așa se explică și calcanul ciudat existent astăzi acolo, un zid fără ferestre, orientat către bulevard într-un mod fără prea multă logică, dacă facem abstracție de contextul istoric.

Privind în extrema stângă a imaginii document, vedem ceea ce putem presupune că este o altă clădire dispărută. Observăm o schelă din lemn, dar e greu de spus dacă este vorba despre un șantier în desfășurare sau doar de o susținere provizorie a unei clădiri avariate.

La nivelul străzii se vede o activitate specifică perioadei, respectiv o pondere ridicată a traficului pietonal, invers față de ziua de astăzi, când traficul auto este majoritar. Iar un alt mic detaliu ce merită observat se află la nivelul pavajului: piatra cubică ce acoperea acest segment de bulevard oferă o armonie suplimentară compoziției fotografiei document.

Legătura cu trecutul: lucruri rămase aproape la fel

Imaginea este reprezentativă pentru București – ne aflăm într-unul din punctele principale ale capitalei, în Piața George Enescu. Prin comparație cu imaginea de arhivă, datată 1941, la prima vedere am putea spune că nu există schimbări radicale. Totuși, la o analiză de detaliu putem constata formele ușor simplificate la nivelul acoperișului atât pentru clădirea Ateneului Român, cât și pentru Biblioteca Central Universitară. Pasionații de istorie mai mult sau mai puțin recentă, cunosc cu siguranță faptul că ambele clădiri au fost avariate la un moment dat, clădirea Ateneului fiind bombardată în 1944, iar cea a BCU fiind incendiată în decembrie 1989.

Piata George EnescuClădirea Ateneului Român a fost realizată într-un stil neoclasic-ecletic, pe baza unei subscripții publice, în perioada 1886-1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, iar clădirea BCU a fost finalizată în 1893 de arhitectul francez Paul Gottereau, adăpostind până în 1948 Fundația Universitară Carol I. Vegetația de astăzi nu ne mai lasă liberă perspectiva vastă a fotografiei de arhivă, așa că nu avem o vedere directă către alte clădiri specifice zonei, existente și astăzi. Poate merită remarcată clădirea “Casei de Mode”, degradată și neutilizată astăzi.

O poveste interesantă este cea a statuii ecvestre ce îl reprezintă pe Regele Carol I. În fotografia de arhivă vedem forma originală, realizată de sculptorul croat Ivan Meštrović și inaugurată în 1939. În fotografia de astăzi vedem versiunea sculptorului Florin Codre, inaugurată în 2010. Statuia originală a fost înlăturată și distrusă de regimul comunist în 1947, imediat dupa abdicarea Regelui Mihai. Prin comparația fotografică vedem că amplasarea monumentului actual nu respectă întru totul amplasamentul original, de aici și aparenta diferență de perspectivă a fotografiei.

  1. Foarte interesantă această călătorie în trecutul capitalei noastre, denumită, după cum se cunoaște, ”micul Paris”. Sunt o mare pasionată de istorie ”furată” prin flash-ul aparatului foto, așa că am vizionat cu drag imaginile (adevărate ”puzzle” ale Bucureștiului), pe care nu ar trebui să le uităm ci, din contră, de câte ori este posibil, să le punem în valoare.