Biblioteca Central Universitara si Ateneul Roman in plina iarna.
Am gasit, prin amabilitatea D-lui Florin Niculescu, cateva imagini realizate cel mai probabil in 1986. Prin comparatie cu fotografiile din 1964, capitala este destul de stearsa, inecata in santiere si propaganda comunista.
"La coada calului."
Biblioteca Nationala in constructie.
Pavilionul Expozitional tapetat cu propaganda comunista.
In piata la taraba.
Una dintre celebrele cozi.
CC al PCR :). De observat brazii impodobiti din dreapta.
Palatul Republicii in haine de sarbatoare.
Propaganda comunista
Casa Poporului in constructie
Casa Scanteii cu statuia lui Lenin.
Aspecte din parcul Herastrau.
Casa Centrala a Armatei cu portretul conducatorului iubit.
[sursa]
Tags: 1986, bucuresti, calea victoriei, comunism, history, imagini rare, romania
Ah, Alex, ce de amintiri, la Romexpo mai mergeam si eu la targuri (mama lucra la ROMSIT – centrala care se ocupa de productia sticlei si portelanului), eram un copil fericit daca primeam o insigna sau o guma. Poate gasesti pe undeva fotografii cu Hala Unirii si Spitalul Bucur, Piata Unirii asa cum era inainte de fantani, eu am amintiri foarte vagi.
[...] O serie de poze gasite pe blogul lui Alex Galmeanu, via bukresh. Doua serii de poze foarte interesante: 1964 sau Un american la Bucuresti si 1986, Bucuresti [...]
Ce nostalgii mi-ai trezit! As privi la nesfarsit astfel de poze. Bravo! Ma bucur mult ca am avut ocazia sa mai revad Bucurestiul studentiei mele. Si al tineretii!
Cred ca nu putem compara “mere cu portocale”, sau cum se spune in locul in care traiesc de peste 30 de ani “apples with oranges”.
Pozele din 1986 sant alb-negru, evident totul apare cenusiu, fata de pozele color ale americanului din 1964. Mie nu mi se pare capitala “stearsa”, doar lipsita de culoare datorita tehnicii de fotografiere.
[...] Rasfoind din blog in blog, am gasit doua insemnari foarte interesante cu poze din Bucurestiul comunist. Una este cu poze color din anul 1964, alta cu poze alb-negru din 1986. [...]
Nu e vorba de lipsa culorii, in 1986, fata de anii 60. Pentru cei ce au trait momentele, 1986 inseamna un oras inecat in noroaie si moloz. Dar culori existau, mai ales cea rosie.
Exceptional de interesante fotografii!
1964, un Bucuresti curat, aerisit, cu oameni optimisti, femei elegante! Anii fericiti ai studentiei, ai visurilor ce pareau realizabile..
1986, anul dezastrului de la Cernobil! Locuitorii unei capitale murdare, sufocata de lozinci si “portrete”, in permanenta goana dupa articole de prima necesitate.
Minunata ideea de a ne aminti si un an si celalalt.
super comparatie ‘64 – ‘86! eram doar un copil in ‘86 insa imi amintesc si acum ca pe atunci era mult gri in jur, strazile goale de obicei, in mod special prin centru, de parca oamenii stateau ascunsi… insa in piata unirii, cum era inainte de aparitia “circului foamei” mereu parea sa se petreaca ceva, era o anumita verva si culoare… astept cu interes urmatorul pas in desoperirea Bucurestiului de alta data de catre tine prin imagini inedite. sa fii inspirat, Alex :)
Mare placere dulce-amara imi fac aceste poze…vreau sa i le arat si fiului meu din varsta de 15 ani …ii este foarte greu sa-si imagineze Bucurestiul fara cozi si fara masini…As mai privi astfel de poze din cand in cand..Multumesc frumos
o singura intrebare imi ridica imaginea asta, si anume: ce asteptaria aveau romanii in anii aceia? si…comunistii cat de “gloriosi” se vedeau ei peste 30 de ani?? Am tot cautat planurile de dezvoltare ale comunistior, privind anumite orase, dar…. nu prea am avut noroc! poate stii tu pe cineva :)
intreba cineva de poye cu Piata Unirii inainte de sistematizare – am descoperit citeva!
Pina acusi doua sapatamani raspunsul ar fi fost negativ, dar mi-am luat un scanner Epson si am inceput sa scanez filmele facute in anii 70 si 80. majoritatea imaginilor sunt de slaba calitate, dara ma avut si citeva surprize placute, inclusiv cu Piata Unirii de prin 1973 …
Cristian.
De 1964 nu am cum sa-mi aduc aminte, nu ma nascusem inca. Totusi, una din primele amintiri ale mele sunt troleibuzele 84 si 93 cu care ma ducea maica-mea la gradinita dupa ce-l lasam pe frate-miu la cresha. 93 era rotunjor, rotunjit. 84 avea forme mai unghiulare. Ambele cred ca erau marca Tudor Vladimirescu. Vorbesc de anul 1976, sau 1975 iarna, parca. Din 1986 imi aduc aminte Cernobîlul si cutremurul, ambele in august. Nu se vorbea deloc de acel dezastru, dar s-au repartizat pastile de iod (cred) care probabil se combina mai usor cu particulele radioactive si se eliminau mai repede. Un vecin fizician a veit cu un contor Geiger-Mueller si era evident ca in camera de la bloc, in dreptul ferestrei erau de 3 ori mai multe particule pe secunda decat in fundul camerei, care oricum depasea valoarea considerata acceptabila. In 1986 Bucurestiul se afla in perioada cea mai neagra de care am cunostinta. Demolarile erau in toi, o mâzga de noroi/pra de culoare gri maronie acoperea toate strazile. Autobuzele erau pline mereu, cu calatori atarnand pe scara. Se platea datoria externa, iar mancarea se obtinea greu, dupa lungi cozi in fata (sau spatele) vreunui magazin. Chiar si copiii si adolescentii deveniseram experti in a face doua sau mai multe cozi simultan. Se dadea benzina cu tzaraita, si tot timpul erau cozi de masini pe care le impingeau (ca sa nu mai porneasca motorul) diversi indivizi, de obicei pensionari. Aparusera adaptarile Daciei pentru butelie sau pentru neofalina. Se termina Canalul Dunare – Marea Neagra. Se fabrica Rombac 111. Steaua castiga Cupa Campionilor, iar campionatul mondial din Mexic il transmiteau bulgarii noaptea tarziu. Aveam deja uniforme de garzi patriotice, si facusem deja practica de tir cu o flinta patetica, dar cu muntie reala (la 13 ani!). Prin iunie am avut niste ore de asa-zisa pregatire pentru aparare civila, unde se vorbea de tipuri de munitie si ce-i de facut in caz de atac nuclear din partea inamicului de la … est(?). Avea sau avusese loc scandalul cu istoria Ardealului publicat de academia maghiara, urmat de o intrevedere acra la Arad intre Ceausescu si reprezentantii R.P. Ungara. Mi se pare ca pleca Andropov si venea Gorbaciov. Reagan incepuse o perioada de cheltuieli in armament salbatice (asa-zisul razboi al stelelor), la care sovieticii n-au facut fata. Iar in Bucuresti, prosperau cei care dadeau ore de karate si kung-fu prin salile de sport ale scolilor, sau cei care aveau pe mana vreo discoteca sau restaurant. Era si epoca seratelor de video, unde plateai 25 de lei si vedeai 3-4 filme (Chuck Norris, Madonna, Richard Gere) si aveai ca consumatie un Pepsi cumparat de la restaurant in navete de 12 sticle. Daca nu era Pepsi era bem-bem, sau Brifcor. Prosperau cei care vindeau si cumparau pe valuta din shop sau consignatie, la fel cei care lucrau pe la vama sau prin Irak si Libia. Lumea isi punea prin vitrine, intre bibelouri, cutii goale de coca-cola, sau sticlute de whisky de pe avion, semn de occidentalizare. Cine avea mergea pe strada cu punga de plastic de la ALDI, di Germania. Daca nu, mergeau si alea de la Comaliment. Se cautau pachetele de RT si Salem, Cromatic, Elcrom sau Telecolor, Lastun, Dacia 2000 (pe lista de asteptare), adidasii albi, iegarii, burlanele, jambierele, pulovarele lasate si cravatele inguste de piele de la fondul plastic. Tuturor le-a intrat pe mana macar o data un catalog Neckermann, dar erau unii care chiar cumparau, pentru revanzare, evident. Mai erau placile de inmatriculare cu 3 cifre, daca era 2B sau 4B inseamna ca era securist. Cele cu 12B erau de bicei BMW-uri sau Mercedes (bot de cal) in stare jalnica, la stilul Beirut sau Gaza, de obicei cu 2, 3 sau 4 studenti (?) arabi inauntru. La televizor rulau filme cu George Motoi si Vistrian Roman, Gheorghe Cozorici si Constantin Diplan. Se vindeau pe sub mana tzoale sau alte bunuri “refuzate la export”, iar tigancile vindeau seminte la cornet si gume cu surprize turcesti. Cumparam “japoneze” un mic colac impletit, oranjada pe care o mancam direct din plic, si drajeuri CIP. Parintii mai cumparau din cand in cand prin casa de comenzi, o chestie care nici in ziua de azi nu am inteles ce era, pentru ca faceai rost de alimente care nu se gaseau in magazine (lamai, bomboane cubaneze, ciocolatele chinezesti, banane, DERO automatic, HELLAS, smochine presate, etc.) Bref, niste vremuri urate, gri, aducatoare de nefericire, griji pentru ziua de maine, si frustrari continue. Nu se vedea nicaieri iesirea din tzarc. Totusi, avea un oarecare sharm. Deceniul anilor 80 i-a dat Romaniei lovitura de gratie la nivel de mentalitate colectiva, iar pentru Bucuresti a reprezentat libanizarea definitiva, in care se ineaca si in ziua de azi. Eu, acum, dupa aproape 25 de ani, consider ca am avut o copilarie prea scurta, prea lipsita de culoare, de jucarii, de joc, iar timpurile ce au urmat au continuat sa fie apasatoare pana tarziu prin 96-97 aproximativ. De prosperitatea relativa de dupa 2000 n-am avut parte pentru ca am plecat din tara, iar azi vedem cu totii cum stau lucrurile oriunde te-ai afla.
mi-a venit cheful de trancaneala acum, in puterea noptii…
tot pe la jumatatea anilor 80 s-a sistematizat cursul Dambovitei, care anterior era o gârla împutita. Dupa antologica inundatie a metroului cu ape fecale, s-a decis derivarea acestora printr-o conducta de sectiune dreptunghiulara, identica cu alta care poarta apele uzate industriale. Ambele se duc catre statia de epurare. Deasupra lor s-a creat un canal din elemente prefabricate, cu un numar de ecluze din loc in loc. Probabil fusese gandit pentru agrement, pentru ca exista(u) niste debarcadere. Lacul Morii din Crangasi a fost creat cu ocazia asta pentru a controla debitul riului. In Crangasi s-au facut multe demolari in acea epoca si au aparut blocurile de 10 etaje, noul Pod Grant, Pasajul Lujerului (unde un bloc de 10 etaje a fost demolat taindu-l in felii), si in final magistrala nu mai stiu care de metrou. Pe locul actualului strand din Crangasi era un cimitir. Se zicea ca la excavatii mai aparea cate o tigva sau un humerus, eventual cativa dinti intr-o bucata de mandibula. In centru, Splaiul Independentei si Splaiul Unirii erau foarte diferite, pavate cu piatra cubica, si cu un tramvai care intorcea la Principatele Unite). In apropiere mai era si cartierul Uranus, cu Stadionul Republica, si Muzeul Militar (unde m-au facut pionier), ambele demolate si inghitite de colina parlamentului actual. Era o zona foarte sharmanta, dar cam delapidata, cu majoritatea caselor in stare proasta (genul 11 iunie sau Lamaitei din actualitate). In fata actualului magazin Unirea, in maidanul lasat liber acum (sub el se afla statia de metrou, pasajul rutier subteran si apa Dambovitei), mai demult era o hala cu o piata inauntru, in fasonul Halii Traian, dar mai mare si toata metalica.
In ce priveste planurile de dezvoltare ale comunistilor, sunt sigur ca la Arhitectura mai exista , daca nu machete cu cartiere, macar material fotografic si planuri. Un anume arh. Gheorghe Leahu isi castiga painea de dus la gura facand acuarele prin Bucuresti, cartierele istorice, dar si cele noi. Mi se pare ca primele doua carti erau pre-revolutie, iar a treia post-ceausista, ocazie cu care infiereaza odioasa dictatura pentru demolarile efectuate. Oricum, cu cartierele noi ale Bucurestiului s-au facut si niste ghiduri turistice in mai multe limbi, unde apare de exemplu Bucur Obor sau cartierul Balta Alba cu blocurile si parcurile sale.
Prin anii 80 moda se inspira din vestimenatia BreakDance sau a altor clanuri urbane americane: fust amini, iegari, jambiere, pulovar lalâu, ghetutze pe glezna sau adidasi albi cu sireturi fosforescente, cercei mari, jacheta cu maneci ca de liliac, etc. -asta la fete. La baieti erau pantaloni stransi pe picior, chiar scurti, sosete albe, sacou, camasa cu guler Mao si cravata ingusta de piele sau tricotata, cu ac de cravata de alpaca. Pantofi cu lira, sau espadrile (!!!). Oricum se modificau uniformele de scoala. Cei de la grupul song se imbracau in genul ala. Parul se facea deseori cu apa oxigenata, iar tunsoarea era ori “bros” (=brosse?) ori cu chica gen Jackie Chan/George Michael/Modern Talking. Mai erau aia care-si radeau perciunii.
propaganda, propaganda…dar ce trafic…
http://blog.alexgalmeanu.com/wp-content/uploads/2009/02/ro04_05a.jpg
A existat vreodata vreo expozitie cu astfel de poze ?
Ar fi interesant , mai ales pentru cei tineri , sa poata vedea acele timpuri prin prisma unor fotografii .
Dati-mi un vot si va multumesc in direct… [deleted by admin: sorry Irinel, this is spam]
o panoplie de amintiri ( poate) dureroase…dar atenuate de tineretea noastra…unii ar zice : ce vremuri, dom’le !
peste 50 de ani nimeni nu-si va mai aminti si vor parea in cartea de isatorie la fel de indepartate ca si vremea lui Stefan cel Mare…
oricum, eu iti multumesc pentru ca le-ai postat aici !
[...] Alex Gâlmeanu a descoperit 28 de imagini stereografice realizate de un american la Bucuresti în 1964. Împreuna, compun un fotoreportaj vibrant al acelor ani. Este anul în care Brejnev îl înlocuieste pe Hrusciov la conducerea URSS. În România, în aprilie, Biroul Politic si apoi CC al PMR adopts în aprilie Declaratia cu privire la pozitia PMR în problemele miscarii comuniste si muncitoresti internationale, în esenta declaratia de independenta a PMR fata de Moscova. În iulie acelasi an, este emis decretul de amnistiere cu nr 411 care elibereaza ultimii detinuti politici din puscarii. « Fara pliante! [...]
Mai…mi-au dat lacrimile citind comentariile voastre.
Am trait 14 ani in perioada comunista si le-am prins mai pe toate cele ce se intamplau in viata de zi cu zi in acea perioada. Imi aduc aminte vag de constructiile noi ce se inaltau pe bdul. Unirii, splai pana la casa poporului. IMi aduc aminte haosul ce se crea in uichend in fata mag. Unirea unde veneam cu parintii la “shopping”, imi aduc aminte umilinta prin care treceam stand ore-n sir la cozi interminabile pt. un “drob de sare in spinare” si cum atipeam in zilele toride pe genunchiul/piciorul bunicii pana ajungeam la galantar sa ne luam ratia.
Am zis ca le-am prin mai pe toate…nu chiar pe toate… uite de exemplu nu am reusit sa ajung si eu UTCist. Na, mare dezamagire pe chipul meu ca tocma’ atunci s-au gasit unii sa faca o revolutie si am ramas doar “mandru pionier” si fara vre-o tresa :).
Mi-a placut descrierea lui George de mai sus. A uitat sa spuna de inghetata SPORT cu vanilie si cioco si celebra vafa. Sucul la dozator si plic, gumela (lama de guma care ti se faramita in gura), brifcor, prajiturile “cartofi” cu care aruncam dupa troleibuse (79 de ducea la Pta. Romana-Gara si 84 ce ducea la Universitate), banda de plastic pe care o furam din interiorul troleelor si o incolaceam pe ghidonul biciletelor Pegas cu coarne si sa lunga si Pegas cu sa scurta si ghidon scurt.
Vremuri grele dar copii fiind cred ca le-am suportat mai usor. Parintii noastrii cred ca au avut ceva de tras, sfori si greutati, ca sa ne asigure noua ceva mai mult decat au avut ei.
Imi aduc aminte ca eram la o celebra coada la paine in zona Pta. Muncii – la pasaj cum vii de pe actualul Bd. Burebista – si multimea de oameni inainta cu repeziciune catre centru (CC al PCR), multime formata din oameni din cartierele invecinate si muncitorii de la FAUR, pt. a infaptui ceea ce s-a numit mai tarziu revolutia romana. “Veniti cu noi, veniti cu noi!” striga multimea dezlantuita si hotarata sa schimbe ceva. Am parcurs impreuna cu acest sarpe imens cateva sute de metrii luat mai mult pe sus decat pe jos fara a-mi da seama ce fac. Bunicamea a reusit intru’ tarziu sa ma scoata din multime. Probabil ca altfel era viata mea daca ma duceam acolo.
In sfarsit..amintiri din copilarie. Cum ar spune un mare folbalist contemporan cu noi “viata merge inainte” :).
Sunt fericit ca am avut aceasta ocazie.
Multumesc.
Bogdan
“in zona Pta. Muncii – la pasaj cum vii de pe actualul Bd. Basarabiei- ”
..scuze dar gresisem bulevardul :)
Bogdan Voiculescu, inseamna ca esti cu cativa ani mai tanar ca mine. La capitolul inghetzatzi permite-mi sa precizez ca n-am cum sa uit de vafe, care erau alimentul meu de baza cand ieseam de la liceu. Totusi mai exista inghetzata aia lunga “Extra”, alta identica, dar cu glazura “Doina”, aceea cu forma si marimea unui pachet de unt “Polar”, precum si bizarul tort de inghetzata la casoleta, care facea 24 sau 25 de lei. Am avut un pegas cu saua lunga, galben, si mi l-au furat din casa scarii prin 87. Eu am apucat sa fiu utecist, cu carnet facut cand inca nu aveam 14 ani. S-a trecut cu vederea si juramantul, si studierea statutului (partidul avea nevoie de baza sociala). Deasemenea am avut ceva trese si decoratii, snur de comandant de detasament, pe motiv ca eram bun la carte, cu ochelari, va sa zica tocilar. Totusi, in ultimul an de scoala generala am fost destul de bagabont: am jucat atata fotbal in curte, lipsind de la ore, ca acumulasem un numar de absente suficient ca sa fiu expulzat. Dar diriginta, femee fina, m-a lasat cu numai 39 nemotivate (40 = dezastru) si am putut continua cu liceul. Am o amintire de la gradinita: i-am dat o garoafa lui Ceausescu cand a inaugurat Complexul de la Favorit, din Drumul Taberei.
Intr-adevar, copiii gaseau pana la urma forma de a se juca copios pe terenurile de sport ale scolilor, pe langa bloc, pe strada, etc. Eram costienti de greutatile si privatiunile prin care treceau parintii, ca sa poata sa puna pe masa ceva mancare decenta. Ai mei erau ingineri modesti, dar mancare nu ne-a lipsit niciodata, sa fiu sincer. Doar in cateva ocazii, sa le numar pe degetele de la o mana, mancarea nu-mi placea si altceva nu era in casa, dar era ceva exceptional. Altii probabil ca apelau la alimentele proaste care se gaseau in comert, sau la cei care faceau specula. Nu am avut masina, televizor color, video, nici casetofon inainte de revolutie. Dar mancare, discuri si carti se cumparau tot timpul.
La revoliutsie eram cu frati-miu acasa, in vacanta. Era o zi insorita. Trecuse deja aproape o saptamana de la Timisoara, si in plus vuiau ziarele cu introducerea starii de urgenta. Asteptam sa vad cand da pe-afara paharul si in Bucuresti. Stateam acasa, cu televizorul deschis. La bulgari nu era nimic interesant, iar TVR-ul transmitea in mod exceptional ceva: manifestatia din Piata Palatului. Ca prin vis mi-am dat seama ca transmisia era intrerupta de imaginea cu mira si fond sonor cu anumite cantece care nu numai ca nu prea se emiteau in public, ci chiar fusesera interzise, se pare. Se auzea Pui de Lei, Eoi au fost, eroi sunt inca. Foarte bizar mi se parea. In plus, nici cantecele nu le lasau intregi, nici manifestatia nu o lasau in pace. De fapt eu nu ma uitam la televizor, doar il auzeam din cealalta camera. La un moment dat, se aude Desteapta-te romane, il iau pe frati-miu si-i zic: fii atent ca aici e ceva in neregula. Intr-adevar dupa 10 minute, aparura Dinescu, Caramitru, Voican si cine-o mai fi fost, si am stiut ca s-a dus naibii tot comunimul, sau asa credeam. Am tzopait putin de bucurie, dar au reusit sa sune parintii, care erau la lucu, ca nu care cumva sa iesim din casa. Nici nu aveam vreo intentie. Intr-un tarziu, au ajuns si parintii acasa, venind pe jos, dupa ce reusisera sa se fofileze in afara coloanelor care mergeau catre centru, la manifestatie. Le mirosise ca ceva nu era in regula. Pe masura ce trecea timpul si se lasa seara, se auzeau tot mai multe impuscaturi in departare (stateam in Drumul Taberei). Dupa ce un glont din exterior i-a intrat si ricosat unui vecin in bucatarie si i s-a infipt in frigider, si dupa ce altul a trecut prin geamul de la casa scarii oprindu-se intr-un ghiveci de flori, am hotarat sa ne baricadam intr-o camera care nu da la strada, cu televizorul aprins, urmarind evolutia lucrurilor. Aveam numai 15 ani, dar mi se parea evident ca totul era cusut cu ata alba, ca era o masinatie grosolana. Nu intelegeam cum poate lumea sa-si riste viata numai din curiozitate sa vada cum e cand esti in apropierea schimbului de focuri. Toti aceia care se refugiau in spatele TAB-urilor… Mi se parea absurd. Si grotesc, mai ales frazele cu “ocupati garile!” sau “apa este otravita” sau “vor arunca in aer ecluza de la Lacul Morii”.
Prima moneda a libertatii, cea de 10 lei, prima imbucatura de mozarella libera, sau branza feta daneza, la fel de sloboda. Ce penibil!
Dar asta inseamna sa trec granita intre tema acestui blog si istoria ceva mai recenta. Va sa zica m-am indepartat de la subiect.
Scuze pentru postarile asa de lungi.
George
e bine de invatat din istorie
poate si ca sa nu mai repetam greselile trecutului
George, impresionante post-urile tale. pentru mine, reprezinta una din putinele surse de informatie privind acea perioada. sunt nascuta in 84, asa ca nu am apucat foarte multe. imi amintesc destul de bine locuri, gusturi (mi-e cumplit de dor de inghetata Polar cu forma de unt…), haine, mobila din casele oamenilor… insa nu imi ajunge. mai vreau.
avem nevoie sa stim de unde venim. de-asta nu cred ca te-ai indepartat de la subiectul blogului: despre asta e vorba: despre trecut, despre istorie, despre gasirea de modalitati de pastrare a trecutului in stare intacta.
Alex, iti multumesc pentru initiativa acestui site. este laudabila, mareata cu adevarat. FELICITARI!
Raluca
Raluca, revin acum, dupa câteva luni bune pe aceasta pagina, ca sa vad ce s-a mai comentat între timp. S-a nimerit sa faci aceasta postare de ziua mea, o coincidenta care ma face sa zâmbesc, la fel ca si informatia ca te-ai nascut in 84. întotdeauna m-am întrebat daca generatia mea (73) se afla sau nu la limita în ce priveste vârsta necesara constientizarii evenimentelor politice. Ma refer la revolutie si la Ceausescu. Consider ca cei de vârsta mea, chiar si cei veniti la vreo 3-4 ani mai târziu, suntem dintre ultimii care am receptionat din plin presiunea dictaturii, si dintre ultimii care ne mai gândeam si la politica pe vremea lui Ceausescu. Revolutia ne-a prins la liceu. Am ramas cu impresia ca, începând cu cei nascuti cam prin 78, se poate spune ca nu l-au apucat pe Ceausescu. (Au apucat în schimb nefasta si dezorientata tranzitie, care cred ca, in primii sai 15 ani, a facut mai mult rau României decât doua decenii de împliniri maretze sub Ceausescu, si o zic fara sa fiu un nostalgic al dictaturii, dimpotriva). Ma intreb din ce sunt compuse amintirile din copilarie ale cuiva nascut prin anii 80. Pentru mine a fost foarte importanta televiziunea bulgara. Nu stiu de unde naiba (cred ca de la tata), stiam alfabetul chirilic. Am început sa ne uitam la bulgari prin 86, se vede treaba ca s-a instalat antena de bulgari pemtru a vedea campionatul de fotbal din Mexic (ghisheftul cu antenele de bulgari , pe care le avea toata lumea, dar apareau de nicaieri, era numai unul din nenumaratele ocupatii lucrative subterane de pe vremea comunismului – am sa revin *) Rapid, eram în stare sa citesc subtitlurile, atunci când existau. Apoi, am începu sa înteleg anumite cuvinte care aduceau mai de departe cu forme arhaice slave din româna, iar apoi, cin context, am început sa acumulez un oarecare vocabular. Dupa doi ani, întelegeam tot. Azi nu mai stiu nimic, dar, când revin în tara la printi, am grija sa conectez macar o data antena de bulgari (înca exista) si sa mai arunc o ocheada pe la vecini. Culmea este ca înca mai observ un anume “fir alb”, un fel de a face televiziune si o anumita estetica, care pe undeva înca îmi mai aduce aminte de vremurile trecute. * Micile afaceri (private) ale romanului de la oras includeau oribilele magazine de reparatii de televizoare, unde cei priceputi in electronica obtineau aparate vestice, intrate in tara prin diverse canale (consignatii, rude din strainatate, comenzi facute din tara pe valuta, la Neckermann, Peter Justesen si alte cataloage unde se gasea de tot, precum si din vama, unde se confiscau foarte multe), le reparau si apoi le vindeau. Orchestrele de restaurant. Trupele de dans. Meditatiile. Artele martiale erau la moda. Jocurile mecanice. Artizanatul acela folcloric. Fondul plastic. Martisoarele. Cei care gestionau discotecile. Cei care instalau parcuri de distractii timp de cateva saptamani, iar apoi plecau spre alta destinatie.Gumele cu surprize turcesti. Falsii taximetristi din Gara de Nord. Seratele video acasa la particulari, cu pepsi la naveta, cumparat la restaurant. Modificarile de Dacia ca sa mearga cu gaz metan sau neofalina. Apoi mafia speculei pe la macelarii, sau cu combustibil. Ospatarii, de fapt toata fauna de pe lânga hoteluri si restaurante. Era plin de toate astea, pentru ca de la stat, evident, nu se primea asa ceva, si toata lumea vroia sa fie in ton cu lumea de afara, de fapt un lucru normal. Totusi se ajunsese la o idolatrizare a ambalajului, ajuns însemn de statut social ( a se vedea cultura pungii de plastic cu marca vestica înscrisa pe ea, vitrinele cu bibelouri in care isi fac loc cutii goale de coca-cola, tuborg, sticlute mici de whisky, probabil de pe vreun zbor cu avionul facut de vreo ruda plecata) Asta era, iconizarea grotesca a marcii, pâna la punctul în care pachetul de Kent devine o veritabila moneda , mult mai bine acceptata ca cea a Bancii Nationale. Asta este poate ceea ce lipseste din aceste fotografii, cam prea pulcre, din acea epoca. Nu este greu de înteles cum de ne-am înfundat în namolul consumismului de talcioc ce a urmat si a durat mai bine de 15 ani (înca mai exista, evident). Ar trebui o mobilizare mai mare pentru a construi un mausoleu al culturii, subculturii si peri-culturii de pâna la 1989. Fondul fotografic, pe care îl credeam mai sarac decât în realitate, ar trebui completat cu un fond de publicatii de tot felul, obiecte de uz cotidian (devenite vestigii arheologice), relatari, amintiri, obiceiuri etc. Daca s-ar putea culege acest material pentru a constitui un muzeu fizic, nu virtual, cred ca ar deveni un succes gigantic. Întrebarea este: cine si cu ce bani?
Foarte frumos ai povestit, George, felicitari pentru o descriere nemaipomenita a acelei perioade, mi-am amintit cam in proportie de 95% din lucrurile insirate de tine, eu fiind nascut in ‘76, un pic mai tanar.
Intr-adevar televiziune bulgara era singura delectare care provenea de la televizori acea perioada, programul national limitandu-se la doar doua ore in cursul saptamanii si un pic mai mult duminica si in zilele de sarbatori nationale: 1 mai, 23 august etc.
Filmele de la cinematografe erau principala mea delectare fiind un nelipsit al cinematografului de cartier – Ferentari (care in acea perioada se intampla sa fie neincapator duminicile sau cand rula vreun film Indian sau din seria Superman, Omul Paianjen ori cele cu Piedone – Bud Spencer). Acum cladirea posibil sa nu mai existe sau e o ruina. 4 lei un bilet, cu 10 lei intram la film, imi luam o vafa sau un ecler si restul de 2 lei – seminte sa “rod” in sala, era un obicei, la sfarsit se matura.
Evadam in vacante la cinematografele mari de pe “bulevard”: Patria, Scala, Bucuresti, Lumina pentru filme “americanesti” sau frantuzesti cu Louis de Funes unde toata sala era pe jos de ras la gagurile acestuia.
In mare parte jucam miuta printre blocuri cand veneam de la scoala, “Bunul Gospodar” si un pic mai tarziu un prieten facuse rost de la un unchi din Germania de un Monopoly nemtesc cu care ne-am delectat ani in sir probabil si dupa revolutie.
Nu implinisem inca 14 ani cand a venit revolutia, imi aduc aminte ca eram in vacanta de iarna si ascultam Europa Libera sau Vocea Americii la un radio lat de jumatate de metru din lemn cu scala verde, imi scapa numele acum. Apoi am plecat acasa si cand am dat drumul la televizor i-am vazut pe cei mentionati de tine mai sus.
Am iesit seara cu maica-mea pe la magazinele din cartier unde totul se dadea la liber, ceea ce pana atunci fusese acea “ratie” lunara: zahar, ulei, oua (ouale sunt libele ca si noi! striga cineva), salam.
Mai tarziu peste ani buni, vorbind cu un coleg de generala despre revolutie si despre situatia actuala din tara, mi-a spus in felul urmator: “taica-miu cand a cazut ceausescu a replicat: pana acum aveam curaj sa-mi las fata cea mica sa se duca sa-mi ia tigari la 12 noaptea, de acum inainte nu o sa mai am curaj sa o las la 12 ziua” Tatal lui era un domn respectabil care citise aproape toate cartile care existau in acea perioada in Romania. Erau patru copii doi baieti si doua fete, cel de care povestesc fiind cel mai mic copil, locuia pe o strada tot din Ferentari iar “sursa” de unde isi procura tigarile fiind o familie de rromi.
Mi-au placut enorm activitatile extra-scolaresti pe care ne obligau sa le practicam la acea zisa “Casa a Pionierilor” o cladire superba chiar langa scoala cu multe incaperi si unde puteai sa te indeletnicesti cu: foto, tenis de masa, balet, modelare plastica, tir si altele.
Imi aduc aminte cu placere ca in ‘87 sau 88 Ceasusescu a dorit un spectacol pe stadionul 23 August, nu mai stiu cu ce ocazie dar era pe undeva pe la sfarsitul anului scolar, 3 saptamani mai exact unde am fost dusi zi de zi cu doua autobuze, doar de la scoala noastra si doar cei care se aflau in clasele 6 si 7 respectiv. Dimineata pe la 8-9 ne luam, seara pe la 5-6 ne aduceau. Ne duceau pe stadion unde doua saptamani am repetat defilare: stang, stang, stang drept stang, iar in ultima saptaman planul s-a schimbat renuntandu-se la defilare si trecand la alcatuirea unei masive flori unde trebuiam sa facem doar o fandare tinand in mana o floare artificiala, la auzul unei parti dintr-o melodie comunista de atunci. Ce mi-a placut de la acel “training” a fost mancarea cu care eram serviti – la ore fixe – nu intarzia niciodata: sticksuri, pepsi, carne de porc pui sa vita, pateuri cu branza, ciocolata, lucruri pe care acasa nu le aveam sau le aveam cu mari eforturi, he he imi aduc aminte si eu de casele de comenzi si de bomboanele cubaneze rosii, verzi, galbene si albe chiar. Plus ciocolata chinezeasca, acele tablete care aveau pestisori exotici pe ambalaj.
Sunt multe, foarte multe de scris, mai als acum privind lumea de atunci cu ochii de azi, din pacate trebuie sa plec, as mai sta la trancaneala.
O seara buna.
Am ajuns acasa si pe drumul de la serviciu am mai depanat singur niste amintiri din acea perioada.
Erau la mare cautare cartile in acea perioada, un Shogun, o Pasarea Spin, cele scrise de Vintila Corbul: Dinastia Sunderland – Beauclair, Pasari de prada, Uragan asupra Europei, cartile istorice ale dumnealui. Plus Marin Preda – Cel mai iubit dintre pamanteni, carte pe care maica-mea o imprumutase de la o colega si o citise intr-un weekend pentru ca trebuia sa o dea la altcineva care astepta nerabdator. Se citea foarte mult la acea vreme, aveam tema de vacanta cu un numar x de carti.
Imi aduc aminte de revistele pentru copii din acea perioada: Soimii Patriei, Cutezatorii, Arici Pogonici. Almanahuri ca cel al Copiilor, Cinema, Pentru Patrie (avea si o revista), cam orice revista avea almanah la sfarsit de an, daca nu ma insala memoria.
La scoala aveam stilouri chinezesti cu penita galbena (ne placea sa credem ca e de aur) scriau foarte subtire, pixuri metalice unguresti cu 5 culori, pixuri creion cu mina de 0.7 sau 0.5 chiar. Creioane chinezezesti de asemenea care aveau guma intr-un cap. Apoi primisem cadou de la o matusa o trusa tot chinezeasca care avea un compas, un echer, un raportor si o rigla de 20 cm de care eram foarte mandru la scoala printre ceilalti colegi. La un craciun, Mos Gerila de atunci mi-a adus o mini-trusa de compasuri Richter (sper sa ca am scris corect) care mi-a fost furata din ghizdan vreo doi ani mai tarziu dar la care am tinut foarte mult. Ne atasam de orice lucru rar si care ne facea un pic diferiti.
Mingile de 35 de lei cum le numeam si cele de 18 lei cu care jucam fotbal intre blocuri se gaseau greu si “plangeam” cand se spargeau. Existau niste variante de piele ale mingilor de fotbal in jur de 300-400 lei dar nu erau la mana oricui.
Bucurestiul in acea perioada, anii 80, era un oras populat dar nu aglomerat decat la orele in care se intra si se iesea de la serviciu care erau aceleasi zilnic. Se lucra si sambata, zi scurta, se invata si sambata de asemenea dar doua-trei ore. Erau o multime de tramvaie, masini, troleibuze, la Piata Unirii imi aduc aminte era o incurcatura de sine de tramvai. Imi placea constructia Spitalului Brancovenesc, cel la care m-am nascut, dar care mai tarziu a fost demolat. Imi amintesc si de Hala Unirii si comertul de acolo, au refacut ceva dar nu mai e la fel.
Duminica dimineata orasul era pustiu, lumea era in piete de unde se aprovizionau cu legume si fructe pentru intreaga saptamana, chiar zilele trecute vorbeam cu maica-mea despre cat de mult imi lipsesc acele piete si tocmeala de atunci. Si precupetii care imi mai ofereau un fruct pe gratis, zambind. Era Piata Rahovei pe care Vanghelie, primarul sectorului 5 a modernizat-o, era Piata George Cosbuc, era Piata Ferentari si Piata Unirii. Era Piata Obor poate cea mai mare dintre toate, gaseai orice acolo pentru toate buzunarele.
Puteai sa te plimbi in liniste pe oriunde in Bucuresti, mi-as dori macar o zi sa fie acel Bucuresti si sa ma plimb cu prietena mea prin el, acum la varsta asta.
Mergeam la ambasada bulgara pe undeva pe la Universitate si copiam programul televiziunii bulgare, chiar rad in momentul asta gandindu-a ca ei il afisau pentru noi, apoi il multiplicam, chiar nu mai stiu prin ce metode si il dadeam si altora. Acel celebru Studio X de sambata seara care cumprindea filme cu Agentul 007 sau Sfantul (The Saint) cu Roger, Moore. Ce acrobatii faceam pe bloc, care nu are acoperis drept ci in forma de piramida cu tigla, pentru a monta o antena puternica sa nu avem “purici” la bulgari. Aveam un televizor Diamant, alb-negru pe atunci, iar din cand in cand ma duceam la un vecin care avea un Telecolor pentru a urmari emisiunile lui Jacques-Yves Cousteau, tot la bulgari.
Muzica de atunci era compusa din casete, discuri si benzi de magnetofon. Modern Talking, Sandra, UB40, Samanta Fox, Michael Jackson din ce-i amintesc. Plus formatii si interpreti romanesti: Savoy, Corina Chiriac, Mirabela Dauer, Angela Similea si multii altii. Spectacolele de varietati erau o delectare de sambata seara, iar revelioanele la TV erau foarte foarte reusite. Nu se iesea in strada de revelion, decat un pic la 12 noaptea cand se arunca cu pocnitori sau se tragea cu pusca. Aveam niste prieteni mai mari care confectionau niste “petarde” din pietre, bronz si inca ceva pe care le inveleau intr-o banda izolir iar in urma contactului cu asfaltul sau vreun perete lasau o stea deformata cu culorile curcubeului.
Am sa mai revin cu amintiri trebuie sa ma mut un pic de la calculator acum.
Scoala mi-a placut enorm in acea perioada, 1-8, 8 nefiind in totalitate, terminand gimnazul in 1990, n-am prins Utecismul cu toate ca-mi doream uitandu-ma la baietii mai mari si invidiandu-i ca nu mai poarta camasa alba si cravata de pioner. A fost mediul care m-a disciplinat, poate prea mult, mediul in care am invat sa-i respect cum se cuvine pe cei mai mari, mediul in care m-am simtit ca si acasa pot spune. Poate pentru ca am avut aproape aceeasi colegi in toti anii, colegi cu care am impartit totul si mancare si bucurii si necazuri, necazuri la acea varsta, cand ne mai urechea vreun dascal si ne punea sa venim cu un parinte a doua zi de mana pentru ca am spart un geam incaierandu-ne.
Nu existau corijenti la acea vreme decat poate 1 pe detasament. Eram obligati sa venim la scoala zi de zi, chiar se dadeau amenzi pentru cine nu isi trimitea copilul la scoala.
Excursiile si taberele scolare erau un deliciu, costau undeva pe la 300-400 pentru 5-6 zile la Borsec cu totul inclus, mancarea nu era prea buna, dar 3 mese pe zi erau asigurate. Mai aveam 100-150 lei de cheltuiala. Focul de tabara era un eveniment extraordinar despre care povesteam tot anul si-l il asteptam cu nerabdare pe urmatorul.
Liceul nu a fost la fel din pacate, regret ca nu a mai tinut comunismul cativa ani pentru ca as fi vrut macar doi ani de liceu pe timpul lui Ceausescu.
Povesteam mai sus de Casa Pionierilor, acolo am pus prima oara mana pe un calculator, era un HC-85, forma unei masini de dactilografiat, care stia limbajul Basic si se atasa la un monitor de 12-14 inch sau chiar la un televizor sport. Primea informatiile printr-un casetofon de pe o caseta audio pe care erau scrise aplicatii sau jocuri. Cand se oprea, se stergea tot, nu avea memorie decat cand era aprins. Mai exista un model avansat de HC-90, unul singur in tot cercul de informatica, al dascalui.
La maica-mea la serviciu prin aceeasi perioda – 86-87, erau niste calculatoare imense, numite Robotron ca si fabrica care le producea, foloseau dischete imense. Am gasit si o poza a lor: http://en.wikipedia.org/wiki/File:Robotron_A_5120.jpg Ecran bicolor, scris verde pe negru.
Si acele mini-radio – Ric la care ascultam meciurile la scoala, o galma care se baga in ureche si prindea doua un post sau doua, foloseau o singura baterie.
Nu stiu cum ar fi fost acele vremuri daca le as fi trait la varsta pe care o am acum. Privindu-le cu ochii de acum, ma gandesc cat de inapoiati si rupti de realitate eram, ca si copii, cat de limitat gandeam, dar nu regret si nu voi regreta ca am avut parte de ele. M-au format un pic.
Edit la postul de mai sus: dischetele erau de 8 inch – http://en.wikipedia.org/wiki/File:Floppy_Disk_Drive_8_inch.jpg
He, he, Mariane, am primit de la tine exact ceea ce îmi doream de mai demult, o viziune quasi-paralela, cu o mica diferenta de unghi de refractie. Nu stiu daca sunt cei 3 ani de decalaj ìn vârsta, sau altceva, dar uite ca deja vedem lucrurile cu alti ochi. Pentru cei din grupul meu social – din liceul meu, Balcescu – si pentru parintii nostri, spectrul participarii la pregatirile pentru defilare sau alte minuni similare era unul din cele mai negre, depasit numai de zvonul unor practici obligatorii în productie, anume la minerit în Petrosani sau Lupeni. Se pare ca prin diverse manevre, conducerea liceului a reusit sa unga shina unde trebuia si sa ne scuteasca pe TOTI elevii (adica si pe noi, cei de la profilul mecanica) de la ceea ce tacit era considerat un abuz sclavagist cu minori (ceea ce de fap si eram).
La cercuri si alte activitati pionieresti nu am participat, va sa zica nu cunosc universul caselor pionierilor decat pe dinafara, de la fratele meu. Asa ca nu ma pronunt. Totusi, cand apucam sa intru într-o incinta de acest gen, îmi aduc aminte ca îmi placea atmosfera.
Senzatia de siguranta pe strazi era cam asa pentru mine: trebuia sa ma întorc în Drumul Taberei în fiecare zi cu autobuzul sau cu alte combinatii si tertipuri, o misiune dificila întotdeauna. A se nota ca interdictia autobuzelor de a circula cu oameni agatati pe scari a ajuns foarte târziu, prin 88, când s-a schimbat o mare parte din flota ITB-ului, cu DAC-urile acelea scurte. De multe ori, iarna, afara era întuneric, iar iluminatul stradal era practic nul. Înca de pe atunci existau haitele de câini vagabonzi, agresivi. Cred ca delincventa era cam aceeasi ca si dupa revolutie, doar ca prezenta Militiei era mai deranjanta înainte.
Daca radioul acela se numea Traviata (cu lampi si cu un mic pick-up marca Tesla deasupra), atunci vorbim de acelasi aparat. Ai mei au tinut pâna si TVul alb-negru cu lampi pâna prin 94, când si-au desfacut baierile pungii si si-au luat unul colorat. Va aduceti aminte de magazinele de electronica si electrocasnice? Unele vindeau casete si benzi de magnetofon marca ORWO, dar nicaieri nu se vindeau magnetofoanele. Acestea erau niste scule audio excelente, inclusiv cele rusesti. Linia hi-fi romaneasca era cam subreda, mai ales Tehnotonul de la Iasi. În schimb, cele de la Electromures (tuner-ul si casetofonul deck erau de negasit!) se pare ca erau de calitate.
Bunul gospodar, Nu te supara, frate!, fotbalul cu nasturi, alte jocuri logice si educative, de la JECO… Ideile în sine nu erau chiar idioate, dar marketingul era sub orice critica. Scumpe si ceva mai de calitate erau jucariile RDG-iste, de exemplu Optik Kabinet (un kit de montat lentile obtinand un microscop, o luneta, un vizor de diapozitive, etc.) sau trenuletul electric, un articol de lux.
Hainele erau nasoale. Totusi, am reusit sa-mi cumpar niste blugi RIFLE (!!!) de la Romarta. Nu stiu cum au ajuns sa zaca pe acolo uitati. Probabil ca se fabricau la noi si erau refuzati la controalele de calitate pentru export. Mai era si nebunia cu cizmele RDG-iste de cauciuc cu apreschiuri, indispensabile în timpul iernii. Erau misto culorile,si devenisera parte integranta din vestimentatia cetatenilor. am reusit sa-mi cumpar si niste bocanci de munte buni, facuti la Cluj. Altfel, era nenorocire.
Era criza si de baterii ordinare. Aveam acasa un fel de inverter, un neon care mergea cu 4 baterii din-alea grase de 1,5V. Se lua curentul, apa, caldura, gazele destul de frecvent. iarna mai ales, era extrem de enervant. Mi-am spart arcada izbindu-mi capul de usa prin bezna, cautând într-o seara o feshtila ca sa vad sa-mi fac lectiile, singur acasa. De multe ori ne trezeam dimineata cu 12 grade in casa, de se vedeau cum ies aburii pe gura. Apareau igrasiile si ciupercile diverse pe pereti, din cauza condensului. Ca urmare, erau la moda ingrosarile peretilor cu 10cm de BCA si un al treilea rând de ferestre. Se mai improviza si cu paturi agatate in usa si cu acele creatii utilitare tip perna cu forma de tub, de pus între ferestre sau în dreptul usii pe prag, sa nu intre curentul.
Cred ca am mai pomenit si acele glorioase magazine de PÎINE, unde se vindea numai chifla graham si checul cu (coji de) mere, la lumina unui bec chior de maxim 40W. De obicei te servea o cetateanca îmbracata cu un halat alb pe deasupra pulovarului gros sau paltonului, si cu o caciula de blana cu urechi pe cap, fiind interzisa încalzirea unor astfel de stabilimente. Pacat ca nu a existat un artist gen Hopper al Romaniei anilor 80, caci dezolarea acelor imagini era cam aceeasi ca si în tablourile sale.
Sunt sigur ca, desi sunt capabil sa insirui o multime de amintiri cu destula acuratete, totusi in deceniul anilor 80 eram doar un copil in tranzitia catre adolescenta. Toate aspectele legate de decizii importante in viata (cariera, familie, etc.) nu le-am luat decât mai târziu. M-ar bucura sa gasesc o privire sinoptica din partea cuiva nascut prin 68-70, care sa-si fi pus problema cumpararii unei case, a cautarii unei perechi , a armatei, a continuarii studiilor la facultate, a intrarii in partid ca novice, a începerii unei slujbe într-o fabrica sau unde-o fi, a câstigarii pitei de zi cu zi, etc. atunci, în utlimii ani ai lui Ceausescu la putere în România. Eu îi vad pe acesti indivizi înca si mai sacrificati decât pe cei de vârsta mea.
În ansamblu, am ajuns la concluzia ca regimului comunist din România i-a lipsit marketingul, acea arta de a se vinde si de a seduce, o latura prietenoasa. Deasemenea i-a lipsit o minima inteligenta in relatia cu masele. A fost foarte usor sa se faca urât de popor, în numele caruia vorbea mereu. În guvernare, s-au luat destul de multe decizii interesante, chiar corecte, chiar întelepte, pe alocuri. Industrializarea rapida era o idee corecta, dar a fost facuta prost, lent de fapt. Independenta fata de URSS prin sistemul de patente si licente orientat spre occident, era ceva inteligent, dar s-a trecut la furt de tehnologie si la neîncredere reciproca. Chestiunea reciclarii si limitarii consumului resurselor este azi omniprezenta, dar atunci o faceau cu bâta. Studiul alimentatiei sanatoase nu era era o aiureala, dar s-a aplicat în forma de înfometare. Schimbarea proportiei intre populatia rurala si cea urbana ar fi fost consecinta virarii economiei cate sectorul tertiar, dar la noi s-a pus carul înaintea boilor (o multime de sate si târgsoare au fost declarate municipii). Diplomatia si relatiile cu exteriorul erau bine gândite, pâna când cu pozitionarea alaturi de acele rogue-states si afacerile murdare cu terorism, petrol si armament pentru lumea a treia. Chiar si tatonarile cu arma nucleara, pe vremea când o multime de tari faceau acelasi lucru, avea o oarecare logica. Pe scurt, totul avea o minima coerenta teoretica, pe hârtie, dar este incredibil de câta prostie, fudulie si miopie este capabil maretul nostru popor, nu numai cine era la volan. S-a pierdut ocazia sa se faca ceva bun si util atunci, cand autoritarismul sa zicem ca o permitea, ca apoi sa se reînceapa tot practic de la zero, si tot prost. Un regim politic, cand dureaza decenii, creeaza cultura politica si mentalitati colective. Daca este de proasta calitate, cum a fost cazul României, si trebuie darâmat pâna la temelii, nu ar trebui sa ne mire deambularea fara tinta din ultimii 20 de ani si care înca nu s-a terminat. Închei, ca deviez. Salutari.
Traviata parca era un pic mai nou, eu aveam unul facut de Electronica, o fabrica care a existat destul de mult, imi amintesc ca dupa revolutie a facut si unele calculatoare de care povesteam mai sus, acele CIP 003 sau ceva de genul. Asa arata radioul de care povesteam: http://www.proradioantic.ro/afisare_poza.php?src=produse/1214741989_poza.jpg
Am avut un televior Dacia cu lampi, imi amintesc ca mai erau unule rusesti pe piata, imi scapa numele lor.
Casete si benzi de magnetofon ORWO, da mi le amintesc, magnetofoanele Kastan, Doamne ce mari si grele erau. Aveau niste boxe imense de asemenea.
Optik Cabinet chiar am avut, nu reuseam sa vad nimic prin acel microscop, cred ca era doar de forma sau nu montasem eu bine lentilele.
Mai erau acele machete de avioane rusesti care se gaseau in librarii, din plastic, albe si care se lipeau cu o solutie si se montau pe un stativ, nu faceau nimic, erau doar de decor.
Rifle si Zico erau asa zisii prespalati, in realitate erau Blue Jeans, blugi :)
Drumul Taberii era un cartier mai evoluat, din ce discutii imi amintesc. Sau poate era si varsta mea de vina, neavand acces la tot ce circula pe atunci. Blocul de 4 etaje de la capatul troleibuzului 69 parca avea scris “Metallica” inca de dinainte de ‘89 daca tin bine minte.
Cizme de cauciuc nemtesti, la mare cautare si foarte colorate cum spui si tu, espadrilele Dragasani sau altele cu talpa foarte subtire de simteai orice piatra, trebuia sa ai noroc sa fie disponibil numarul tau, se aduceau cateva perechi care se epuizau instant, daca era puse la vanzare, in raft.
Cei mai mari decat noi primeau o casa cand se casatoreau, era musai sa aiba si copii dupa, asta stiu din ce am mai prins pe la un colt povestindu-se.
La pionieri tzinuta de curat era cu camasa aceea alba de nylon, foarte incomoda, iar tzinuta de ne-curat (erau 3 zile si 3 zile din fiecare) era cu camasa bleo. Mai existau si niste accesorii pe cre nimeni nu le folosea: basca de fetru alb (facea parte din tinuta de curat), emblema pionierilor care trebuia cusuta pe lateralul mânecii camesii albe, si centura bej de imitatie de piele, cu catarama din alpaca, care la atingere si probabil din cauza oxidarii îti lasa pe degete un mros nasol, de chimic. Mai erau tresele, snururile, decoratiile pionieresti si alte gablontzuri pe care unii se mai învredniceau din când în când sa le scoata la aer. utecistii aveau o tinuta nu atàt de scout, ci mai sobra. Sarafanele erau cu mult mai sexy, probabil si din cauza ca “umerasele” pe care stateau evoluasera între timp. Bentitzele enervau pe toata lumea, la fel dresurile de culoarea pielii (erau mult mai sexy cele negre; sau acelea tip plasa, daca individa respectiva se încumeta sa apara asa pe la scoala).
Corijenti erau chiar multi, chiar si repetenti, cel putin pe vremea mea. La 40 de absente nemotivate, nu mai stiu ce sanctiune era, dar era nasoala.
În tabere am fost de vreo 4-5 ori, dar la liceu. Superb, prieteniile si amorurile timpurii îsi gaseau acolo scenariul perfect.
HC85 si HC90 si Felix (?) erau marile creatii ale industriei românesti de cipshi, cum zicea Ceauseasca (microelectronica). În realitate erau niste Sinclair Spectrum fabricate sub licenta, lucru care se facea la acea vreme într-o gramada de tari. Totusi nu era chiar proaste. Am reusit sa joc ceva jocuri acasa la un vecin, ma încântau. Ric si Ric-2costau 159 de lei si erau destul de proaste. Cu 50 de lei mi-am cumparat un set de piese electronice sovietice, cu care se putea monta un radio de buzunar, cu carcasa cu tot, dar desi am urmat (cred) toate indicatiile in ruseste (pe care nu am studiat-o niciodata) nu a iesit nimic.
Programul de la bulgari era afisat pe Batistei, dar acolo nu era ambasada bulgara, ci sediul BalkanAir, alaturi de CSA si Tarom, parca. Studio X (hix!) era fantastic. In primul rând nu era dublat. Apoi, parca toate filmele erau de calitate. Îmi aduc aminte de niste filme misto georgiene (o ccomedie de situatii, Bratzul cu diamante, parca, si altele, cu estetica excelenta), unele RDG-iste, iarasi impactante la calitatea fotografiei, filme de groaza si suspense (Crima din Rue Morgue, dupa Poe), mi se pare ca si Padurea Spânzuratilor si Competitia, care în România era de neconceput sa fie vazute. La bulgari nu se cenzurau scenele care puteau fi calificate drept erotice. La noi, în schimb, se taia orice întrecea limitele unui sarut între protagonisti.
La muzica adaug CC Catch, Bananarama, Sabrina, George Michael, Madonna, dar si Vassil Naidenov si fratii Arghirov (de la bulgari), Prince, Depeche Mode si o lunga serie de grupuri de heavy metal. Dintre români, îi întâlneai mereu pe Marina Scupra, Mihaela Runceanu, Elena Cârstea, Cornel Constantiniu, Silvia Dumitrescu, Madalina Manole, Gabriel Dorobantu, Gabriel Cotabita, Stela Enache (mai putin), Adrian Daminescu, Marius Teicu, Horia Moculescu, cuplul Fugaru. Mai rari erau Dida Dragan, Eva Kiss, Angela Ciochina, Duetul Stereo, Doru Caplescu, Aura Urziceanu era practic interzisa, Radu (?) Cazan, Radu Gheorghe, etc. De Revelion, programul mi se parea destul de oribil, dar îmi placea când ofereau aspecte de la revelioanele televiziunilor din alte tari. Bulgarii aveau mereu invitati din strainatate. Apoi, baletul del a Friedrichsstadt Palast era vecin cu delirul. Se mai puteau prinde câte un videoclip ca Billie Jean, sau aspecte de la Dortmund si San Remo. În rest erau colinde modificate pentru epoca de aur, cu pocnituri din bice si cu Elena Ceausescu etalând paltoane si caciuli din blana extrem de bizare. Muzica populara cu Gheorghe Turda et co, in fiecare an identic, la fl ca si asa zisa agapa fericita la Hanu Ancutei, unde toti isi toarna chipurile vin în ulcele, pe care-l sorb cu pofta între doua strofe, iarasi identic în fiecare an. Dar, Steaua fara nume si festivalul de la Mamaia parca totusi erau mai digerabile.
În încheiere, ma întreb daca nu am invadat cu neobrazare acest spatiu din blog, care la urma urmei a început cu niste fotografii din Bucuresti la 1986. Nu ca nu mi-ar placea aceasta betzie a depanarii amintirilor, dar începe sa nu mai aiba nici în clin nici în mâneca cu scopul blogului si al postarii în cauza. Daca shefu’ permite sa se continue, eu bucuros, dar tot bucuros as putea continua în alte foruri ale Östalgiei românesti. Astept oaresce indicatii.
Televizoarele rusesti se numeau Temp, ca tot zicea cineva pe aici ca nu mai tine minte.
George, chiar nu-ti fa probleme legate de “monopalizarea” spatiului … Tot citesc de ceva buna vreme, e aproape doua-noaptea si-as mai fi stat pana dimineata daca n-ai fi luat-o in serios, disparand.
Sper sa mai treci pe aici si sa afli cu cat interes nostalgic, m-au retinut textele tale. Nu-i vorba numai despre acuratetea amintirilor, ci si de felul in care le asterni pe “hartie”.
Asa fiind, ai face bine sa le aduni “intre doua coperti”.
Esti doar cu doi ani mai mare decat Fiul meu. Asadar, toate amintirile tale -repetabile in mare fiecaruia dintre noi-, imi sunt cunoscute si-nca ceva pe deasupra ce apartine desigur, varstei mele.
Adaug doar cateva amanunte, anume, ca si pe vremea mea existau cercuri cu diferite profile pentru copii, iar cel frecventat de mine se afla chiar in Palatul Cotroceni (numit parca “Palatul Copiilor). Astfel, saptamana de sapatamana strabateam coridoarele acelea, iar duminica -tot acolo-, intr-o sala de spectacol, rulau uneori gratuit filme.
Multe dintre filmele ce puteau fi vazute pe ecrane erau rusesti. Printre ele: “Razboi si Pace -regie Bondarciuc, cu Ludmila Savelieva, Tihonov ,,,; Anna Karenina -Lidmila Savelieva; Ordinul Anna -Alla Larionova; Oblomov; Idiotul cu Jury Iakovlev; Nopti albe … adica, ecranizari ale unor scriitori precum Tolstoi, Cehov, Dostoievski, in regii si interpretari desavarsite.
Taberele erau gratuite in acele timpuri.
La liceul Gheorghe Lazar -pe care l-am absolvit-, aveam si ore de istoria muzicii ce se faceau uneori cu clasele reunite in sala de festivitati (o mica aula, la ultimul etaj). Aveau loc atunci prelegeri/concert sustinute de catre Profesori de la Conservator sau de catre mari solisti vocali sau instrumentisti.
Se citea mult, de catre toate generatiile si-n toate mediile sociale, incepand cu copiii, adolescentii. Intalnirea cu un cunoscut, cuprindea firesc si intrebarea:” … si, ce mai citesti?”… .
Programul TV dura ce-i drept doua ore, prelungit cu ajutorul bulgarilor -cum spui!-, dar, in tot raul(?) era si marele bine de a nu te lasa captiv in fata unor programe agresiv-vulgare, ca acum. Timpul ramas insemna lectura, insemna sa mergi la un concert sau film in oras cu prietenii, pe cativa lei. Ce-i drept, trebuia sa ai noroc sa gasesti bilete, fiindca salile ereu pline la un film bun. Tin minte ca pentru “Hiroshima, mon amour” am stat de cateva ori la coada, la cinema Central, corp cu Casa Centrala a Armatei (cinema desfiintat acum).
Intalnirile cu prietenii erau nepretentioase si necostisitoare. Se-ncropea pe masa te-miri-ce , muzica (discurile le mai cumparam si de la bulgari -iara!-), discutii interesante.
Sigur ca asta-i parte, din partea plina a paharului, ce nu anuleaza nici o clipa absurditatea si cinismul ideologiei ce se voia a tot conducatoare. Atunci insa, cand totusi destinul unui Om nu se intersecta tragic cu acel regim (cum s-a-ntamplat prea multor oameni inchisi, deportati, deposedati intr-o clipita de tot), ca anonim-neinteresant, depindea de fiecare dintre noi sa-si faca viata (supravietuirea ) nu doar suportabila ci chiar interesanta. Era totusi posibil, in functie de prioritatile fiecaruia.
Ar fi fost sa fie mare pacat altfel, acei ani fiind vrand-nevrand, cei-mai-frumosi-ani … adica, Copilaria, Adolescenta, Tineretea multora dintre noi …
Alternativa de acum, o socot o imagine jalnic-estompata a ceea ce ar fi putut/trebuit sa fie dupa Acel-Decembrie-Tragic … De neiertat !
George, iti doresc tot Binele-din-Lume … pe acolo unde te afli !